CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ

 

 

    CARTEA I

    Competenţa instanţelor judecătoreşti

 

    TITLUL I

    Competenţa după materie

 

    ART. 1

    Judecătoriile judecă:

    1. în primă instanţă, toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe;

    2. plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege;

    3. în orice alte materii date prin lege în competenţa lor.

    ART. 2

    Tribunalul judecă:

    1. în primă instanţă:

    a) procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 1 miliard lei, precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani;

    b) procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde lei, cu excepţia cererilor de împărţeală judiciară, a cererilor în materia succesorală, a cererilor neevaluabile în bani şi a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii, formulate de terţii vătămaţi în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar;

    c) conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe;

    d) procesele şi cererile în materie de contencios administrativ, în afară de cele date în competenţa curţilor de apel;

    e) procesele şi cererile în materie de creaţie intelectuală şi de proprietate industrială;

    f) procesele şi cererile în materie de expropriere;

    g) cererile pentru încuviinţarea, nulitatea sau desfacerea adopţiei;

    h) cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale;

    i) cererile pentru recunoaşterea, precum şi cele pentru încuviinţarea executării silite a hotărârilor date în ţări străine;

    2. ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă;

    3. ca instanţe de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului;

    4. în orice alte materii date prin lege în competenţa lor.

    ART. 3

    Curţile de apel judecă:

    1. în primă instanţă, procesele şi cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale;

    2. ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă;

    3. ca instanţe de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sau împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului, precum şi în orice alte cazuri expres prevăzute de lege;

    4. în orice alte materii date prin lege în competenţa lor.

    ART. 4

    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

    1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

    2. recursurile în interesul legii;

    3. *** Abrogat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003;

    4. în orice alte materii date prin lege în competenţa sa.

    ART. 4^1

    Competenţa ce revine instanţelor judecătoreşti în legătură cu arbitrajul reglementat de cartea IV aparţine instanţei care ar fi fost competentă să soluţioneze litigiul în fond, în lipsa unei convenţii arbitrale.

 

    TITLUL II

    Competenţa teritorială

 

    ART. 5

    Cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului. Dacă pârâtul are domiciliul în străinătate sau nu are domiciliu cunoscut, cererea se face la instanţa reşedinţei sale din ţară, iar dacă nu are nici reşedinţă cunoscută, la instanţa domiciliului sau reşedinţei reclamantului.

    ART. 6

    Când pârâtul, în afară de domiciliul său, are în chip statornic o îndeletnicire profesională ori una sau mai multe aşezări agricole, comerciale sau industriale, cererea se poate face şi la instanţa locului acelor aşezări sau îndeletniciri, pentru obligaţiile patrimoniale şi care sunt născute sau care urmează să se execute în acel loc.

    ART. 7

    Cererea împotriva unei persoane juridice de drept privat se face la instanţa sediului ei principal.

    Cererea se poate face şi la instanţa locului unde ea are reprezentanţă, pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentant sau din fapte săvârşite de acesta.

    Cererea împotriva unei asociaţii sau societăţi fără personalitate juridică se face la instanţa domiciliului persoanei căreia, potrivit înţelegerii dintre asociaţi, i s-a încredinţat preşedinţia sau direcţia asociaţiei ori societăţii, iar, în lipsa unei asemenea persoane, la instanţa domiciliului oricăruia dintre asociaţi. În acest din urmă caz, reclamantul va putea cere instanţei numirea unui curator, care să reprezinte interesele asociaţilor.

    ART. 8

    Cererile îndreptate împotriva statului, direcţiilor generale, regiilor publice, caselor autonome şi administraţiilor comerciale, se pot face la instanţele din capitala ţării sau la cele din reşedinţa judeţului unde îşi are domiciliul reclamantul.

    Când mai multe judecătorii din circumscripţia aceluiaşi tribunal sunt deopotrivă competente, cererile în care figurează persoanele arătate la alin. 1 se introduc la judecătoria din localitatea de reşedinţă a judeţului, iar în Capitală, la judecătoria sectorului 4.

    ART. 9

    Cererea îndreptată împotriva mai multor pârâţi poate fi făcută la instanţa competentă pentru oricare dintre ei; în caz când printre pârâţi sunt şi obligaţi accesorii, cererea se face la instanţa competentă pentru oricare dintre debitorii principali.

    ART. 10

    În afară de instanţa domiciliului pârâtului, mai sunt competente următoarele instanţe:

    1. în cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract, instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiunii;

    2. în cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a unui imobil, în acţiunile în justificare sau în prestaţiune tabulară, instanţa locului unde se află imobilul;

    3. în cererile ce izvorăsc dintr-o cambie, cec sau bilet la ordin, instanţa locului de plată;

    4. în cererile privitoare la obligaţii comerciale, instanţa locului unde obligaţia a luat naştere sau aceea a locului plăţii;

    5. în cererile izvorâte dintr-un contract de transport, instanţa locului de plecare sau de sosire;

    6. în cererile împotriva unei femei căsătorite*) care are reşedinţa obişnuită deosebită de aceea a soţului, instanţa reşedinţei femeii;

    7. în cererile făcute de ascendenţi sau descendenţi pentru pensie de întreţinere, instanţa domiciliului reclamantului;

    8. în cererile ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit, instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit acel fapt.

------------

    *) Textul trebuie considerat abrogat implicit ca urmare a consacrării principiului constituţional al egalităţii sexelor.

 

    ART. 11

    În materie de asigurare, cererea privitoare la despăgubiri se va putea face şi la instanţa în circumscripţia căreia se află:

    1. domiciliul asiguratului;

    2. bunurile asigurate;

    3. locul unde s-a produs accidentul.

    Alegerea competenţei prin convenţie este nulă dacă a fost făcută înainte de naşterea dreptului la despăgubire.

    Dispoziţiile de mai sus nu se aplică în materie de asigurări maritime şi fluviale.

    ART. 12

    Reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

    ART. 13

    Cererile privitoare la bunuri imobile se fac numai la instanţa în circumscripţia căreia se află imobilele.

    Când imobilul este situat în circumscripţiile mai multor instanţe, cererea se va face la instanţa domiciliului sau reşedinţei pârâtului, dacă acestea se află în vreuna din aceste circumscripţii, iar în caz contrar, la oricare din instanţele în circumscripţiile cărora se află imobilul.

    ART. 14

    În materie de moştenire, sunt de competenţa instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului:

    1. cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare;

    2. cererile privitoare la moştenire, precum şi cele privitoare la pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea unul împotriva altuia;

    3. cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia din moştenitori sau împotriva executorului testamentar.

    ART. 15

    Cererile în materie de societate, până la sfârşitul lichidării în fapt, sunt de competenţa instanţei locului unde societatea îşi are sediul principal.

    ART. 16

    Cererile în materia reorganizării judiciare şi a falimentului sunt de competenţa exclusivă a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul principal al debitorului.

 

    TITLUL III

    Dispoziţii speciale

 

    ART. 17

    Cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.

    ART. 18

    În cererile pentru constatarea existenţei sau neexistenţei vreunui drept, competenţa instanţei se determină după regulile prevăzute pentru cererile având de obiect executarea prestaţiunii.

    ART. 18^1

    Instanţa învestită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţa după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect.

    ART. 19

    Părţile pot conveni, prin înscris sau prin declaraţie verbală în faţa instanţei, ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, au competenţă teritorială, afară de cazurile prevăzute de art. 13, 14, 15 şi 16.

 

    TITLUL IV

    Conflictele de competenţă

 

    ART. 20

    Există conflict de competenţă:

    1. când două sau mai multe instanţe se declară deopotrivă competente să judece aceeaşi pricină;

    2. când două sau mai multe instanţe, prin hotărâri irevocabile s-au declarat necompetente de a judeca aceeaşi pricină.

    ART. 21

    Instanţa, înaintea căreia s-a ivit conflictul de competenţă, va suspenda din oficiu orice altă procedură şi va înainta dosarul instanţei în drept să hotărască asupra conflictului.

    ART. 22

    Conflictul ivit între două judecătorii din circumscripţia aceluiaşi tribunal se judecă de acel tribunal.

    Dacă cele două judecătorii nu ţin de acelaşi tribunal sau dacă conflictul s-a născut între o judecătorie şi un tribunal, sau între două tribunale, competentă este curtea de apel respectivă.

    Dacă cele două instanţe în conflict nu se găsesc în circumscripţia aceleiaşi curţi de apel, precum şi conflictul între două curţi de apel, se judecă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

    Există conflict de competenţă, în sensul art. 20, şi în cazul în care el se iveşte între instanţe judecătoreşti şi alte organe cu activitate jurisdicţională. În acest caz, conflictul de competenţă se rezolvă de instanţa judecătorească ierarhic superioară instanţei în conflict, dispoziţiile art. 21 fiind aplicabile.

    Instanţa competentă să judece conflictul va hotărî în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Hotărârea este supusă recursului în termen de 5 zile de la comunicare, cu excepţia celei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care este irevocabilă.

    ART. 23

    Când, din pricina unor împrejurări excepţionale, instanţa competentă este împiedicată un timp mai îndelungat să funcţioneze, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la cererea părţii interesate, va desemna o altă instanţă de acelaşi grad care să judece pricina.

 

    TITLUL V

    Incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea judecătorilor

 

    ART. 24

    Judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiaşi pricini în apel sau în recurs şi nici în caz de rejudecare după casare.

    De asemenea nu poate lua parte la judecată cel care a fost martor, expert sau arbitru în aceeaşi pricină.

    ART. 25

    Judecătorul care ştie că există un motiv de recuzare în privinţa sa este dator să înştiinţeze pe şeful lui şi să se abţină de la judecarea pricinii.

    ART. 26

    Abţinerea se propune de judecător şi se judecă potrivit normelor prevăzute de art. 30, 31 şi 32.

    ART. 27

    Judecătorul poate fi recuzat:

    1. când el, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor au vreun interes în judecarea pricinii sau când este soţ, rudă sau afin, până la al patrulea grad inclusiv, cu vreuna din părţi;

    2. când el este soţ, rudă sau afin în linie directă ori în linie colaterală, până la al patrulea grad inclusiv, cu avocatul sau mandatarul unei părţi sau dacă este căsătorit cu fratele ori sora soţului uneia din aceste persoane;

    3. când soţul în viaţă şi nedespărţit este rudă sau afin a uneia din părţi până la al patrulea grad inclusiv, sau dacă, fiind încetat din viaţă ori despărţit, au rămas copii;

    4. dacă el, soţul sau rudele lor până la al patrulea grad inclusiv au o pricină asemănătoare cu aceea care se judecă sau dacă au o judecată la instanţa unde una din părţi este judecător;

    5. dacă între aceleaşi persoane şi una din părţi a fost o judecată penală în timp de 5 ani înaintea recuzării;

    6. dacă este tutore sau curator al uneia dintre părţi;

    7. dacă şi-a spus părerea cu privire la pricina ce se judecă;

    8. dacă a primit de la una din părţi daruri sau făgăduieli de daruri ori altfel de îndatoriri;

    9. dacă este vrăjmăşie între el, soţul sau una din rudele sale până la al patrulea grad inclusiv şi una din părţi, soţii sau rudele acestora până la gradul al treilea inclusiv.

    ART. 28

    Nu se pot recuza judecătorii, rude sau afini ai acelora care stau în judecată ca tutore, curator sau director al unei instituţii publice sau societăţi comerciale, când aceştia nu au interes personal în judecarea pricinii.

    Nu se pot recuza toţi judecătorii unei instanţe sau ai unei secţii a acesteia.

    Pentru aceleaşi motive de recuzare nu se poate formula o nouă cerere împotriva aceluiaşi judecător.

    ART. 29

    Propunerea de recuzare se va face verbal sau în scris pentru fiecare judecător în parte şi înainte de începerea oricărei dezbateri.

    Când motivele de recuzare s-au ivit după începerea dezbaterilor, partea va trebui să propună recuzarea de îndată ce acestea îi sunt cunoscute.

    Judecătorul împotriva căruia e propusă recuzarea poate declara că se abţine.

    ART. 30

    Recuzarea judecătorului se hotărăşte de instanţa respectivă, în alcătuirea căreia nu poate să intre cel recuzat.

    În cazul când din pricina recuzării nu se poate alcătui completul de judecată, cererea de recuzare se judecă de instanţa ierarhic superioară.

    Alineatul 3 *** Abrogat prin Legea nr. 219/2005.

    Cererile de recuzare a instanţelor ierarhic superioare formulate la instanţa care soluţionează litigiul sunt inadmisibile.

    ART. 31

    Instanţa decide asupra recuzării, în camera de consiliu, fără prezenţa părţilor şi ascultând pe judecătorul recuzat.

    Nu se admite interogatoriul sau jurământul*) ca mijloc de dovadă a motivelor de recuzare.

    În cursul judecării cererii de recuzare nu se va face nici un act de procedură.

------------

    *) Conform art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, "jurământul" - ca mijloc de probă - se elimină din tot cuprinsul Codului de procedură civilă.

 

    ART. 32

    Încheierea asupra recuzării se citeşte în şedinţă publică.

    Dacă recuzarea a fost admisă, judecătorul se va retrage de la judecarea pricinii.

    Încheierea prin care s-a hotărât recuzarea va arăta în ce măsură actele î